Nu e prima oară când susţin că elita intelectuală română nu a ieşit din medievalism. Împreună cu alţi doisprezece intelectuali neînregimentaţi politic am publicat o carte manifest IDOLII FORULUI, epuizată în mai puţin de un an. Ne-am pronunţat împotriva paradigmei profet-discipol, ce mai populează încă stabilimentul cultural român, o moştenire a feudalismului târziu. Ne-am constituit formal într-o stilistică simplă împotriva remanenţei miturilor genialităţii fără idei geniale, simplu cuprinse în sintagma:
“enciclopedismului de coafor”. Am propus cititorilor un nou model: acela al intelectualului specializat. Un profesionist al domeniului său de activitate care nu participă la activitatea meşteşugărească a “datului cu părerea despre creşterea brusturelui, totodată cu şlefuirea pietrei filosofale”. Reprezentantul de PR al editurii Corint a strâns peste 50 de comentarii despre această lucrare, un record pentru o carte de idei.
Citind azi articolul de anchetă “Numai deconturile lui Patapievici şi Mihăieş au fost de 586.651,35 RON“, am stat pe gânduri. Oare dacă cei doi corifei ai literelor au avut aşa mari subvenţii, de ce nu au reuşit să publice măcar un Letopiseţ al ţărilor române, precum hatmanul Ion Neculce, vornic al curţii Lui Cantemir? Înţeleg că fără banii visteriei domnneşti, cronicarul Anton Maria Del Chiaro nu ne-ar fi mărturisit despre obicieiurile curţii lui Brâncoveanu. În epoca fanariotă, locul măscăricilor tradiţionali era luat de şoitari, recrutaţi după moda constantinopolitană, dintre slugile domnului. Purtau pe cap calpace mari de blană, de care atârnau mici oglinzi şi ţineau în mâini bastoane cu clopotei din argint. Fără cronicarii plătiţi de domnii vremelnici nu am fi ştiut de acest giumbuşluc de epocă.
Sigur că voi fi împroşcat cu scârbavnice spute dacă voi mărturisi de interesele pecuniare ale lui Niccolò Machiavelli în promovarea despotului luminat, Cesare Borgia, în Florenţa mistuită de conflictele dintre Lorenzo şi Savanarola. Sau că Michelangelo Bounarotti ar fi fost nebăgat în seamă de Papa Clement al Vll-lea, fără operele realizate cu sprijinul financiar al familiei de Medici.
Dar, potoliţi-vă-ţi! Gabriel Liiceanu nu e Ion Neculce, cum nici Traian Băsescu familia de Medici, chiar dacă a tratat criza şi a băgat mulţimea în carantină (s)forţată. Apropo de Ludovico Moro (Sforza), mai reuşea Leonardo da Vinci să inventeze atâtea minuni fără ajutorul său financiar? Categoric, nu!
Dar paradigma secolului XXI este în termenii dictatului pieţei. Intelectualii publici trebuie să creeze politici concurenţiale, astfel încât selecţia granturilor să nu fie arbitrară. Cel cu naturelul simţitor de despoţi luminaţi e imediat simţit de mulţime şi devine necredibil. Gabriel Liiceanu ştie mai bine ca mine ce a spus Vargas Llosa: “un scriitor care intră în politică îşi pierde cu bună ştiinţă jumătate de cititori”. Adică partea adversă, politic. În democraţiile liberale, autorii vând dacă aduc valoare şi creează curente. Dar la noi, încă se judecă între “ai noştri” şi “ai lor”. Ce contează că în “Cortina de fier”, Mihăieş l-a făcut praf pe Băsescu? Oricum despotul simte pupătura de pe inel, nu puterea arbitrară a slovelor. Şi aici patapliceenii au fost campioni. S-au constituit în sectă şi acum decontează neîmplinirea miracolelor. E şi asta o formă de “sub”zistenţă prin cultură. Nicolae Manolescu este de aproape opt ani într-o sinecură la Paris. O leafă de 8000 de euro nu e mică. Ce a creat în această perioadă? Să nu se înţeleagă că fac apologia scrierilor în lupanarele proletare.
Norman Manea este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români. nu a beneficiat de stipendii ale statului român. În schimb, Mircea Cărtărescu a avut mai bine de 100 000 de euro sprijin doar pentru traduceri în străinătate.
Categoric, Idolii forului trebuie să aibă o nouă ediţie revizuită şi adăugită pentru ca dilematicii căzuţi în adoraţia sistemică să se poată ridica la înalta condiţie de interpreţi ai Adevărului.
